Iubirea ta, plângând mereu
a răscolit iar trupul meu!
O lacrimă, căzând, îţi moare
o simt din nou,
o ştiu şi eu.
Vai,
iar sufletul mă doare.
Iar te-ai lăsat cu chip prea rece
umbră săpată-n gândul mut.
Mă uit la noi
secunda trece.
Să nu m-alungi!
Să nu mă uiţi!
Spre tine întinzându-mi mâna
n-am ştiut să te ating;
degetele-mi cad petale
şi-n inimă se lasă frig.
Azi, portret, te am în faţă,
gândul meu visând la tine;
cum să fac iar să te caut
să-ţi arăt ce port în mine?