Eu nu știu dacă-mi este bine
atunci când gândul dinspre tine îmi îndrept
căci simt de parcă tot ceva mă ține
ca o durere seacă prinsă-n piept.
Și nu știu de e zi sau întuneric
când ochiul dinspre tine se apleacă,
căci văd că a plecat ceva feeric
spre partea care n-o să se întoarcă.
Nu știu nici de auzul nu ma-nșeală
când șoapta ta aproape n-o aud,
de parcă-i muzică a păcăleală
cântată-n mintea mea de surd.
Și vai, nu știu de eu pe mine mă petrec,
urmând o cale ce pare că-i bătută,
când simt cum pașii mei pe lângă tine trec
și cum rămâi în urmă ca o statuie mută.
De cad din ceruri înalte valuri reci de ploi
ce rătăcesc văzduhuri pierdute pe vecie,
nu știu de-i zare albastră făcută pentru noi
și sori care să ardă în noi ca o făclie.
De se urnesc din ceruri nostalgice ninsori
ce se așează blânde, ca mantii peste dealuri,
nu știu a mea iubită – buchetele de flori
de-s semne funerare în peisaj cu grauri.