Bătând în umbra înserării, gândul, pasăre obosită, îmi aduce o lacrimă ruginită pe o frunză de toamnă. Sunt aici; oricât de departe aş întinde mâna însetată de suflet, aceleaşi ziduri albe. Ploia foşneşte molatec şi dulce, bate un deget la geam şi pleoapa îmi tresare. Dar nu e ploaia, a căzut de undeva o lacrimă, vine de departe, mesager de rubin dat în schimbul iubirii.
La poarta nopţii, undeva la orizontul mut, bat ecouri străine şi departe, o umbră de-a mea a plecat să te caute. O văd cum mişcă în golul lumii şi pleoapele mi-au îngheţat pe geam. O stranie senzaţie de încremenire mă lasă stând în aşteptare, ca şi cum aş fi dincolo de mine, privindu-mă cu nepăsare. Ceasul a mai trecut un timp fără să mă aştepte, mă arunc înapoi cu un gând fugar ce se duce în uitare.
Imagine trecută de alb şi negru se duce şi vine înainte şi înapoi, găsindu-mă la fel, cu umbra mea cu tot. Relaţie de echivalenţă. O umbră albastă se întinde pe duşumea, cu ochii mari sculptaţi de reproş: mă întreabă dacă ştiu cine sunt şi care sunt eu. Răspund cu un zâmbet de lacrimă şi mă ard pe obraji înainte de a trage perdeaua, să nu mai ştiu.
Mă leg de carte dar literele sunt aceleaşi şi cuvântul nu mai are sens.
Trag oblonul şi-mi suflu privirea ca să fac întuneric. Ai adormit.
