Încă mai risipesc umbre ostenite
pe cărarea sufletului tău
ÅŸi mai prind stele magice
pe copacul sculptat în pietre
la fiecare orizont.
Nu de alta,
dar de mă rătăcesc
să mai găsesc dumu-napoi.
Mai vărs şi stropi de fluturi
pe roua ofilită din florile-ţi din păr
ÅŸi chem ecou din dorul
cu miros de măr.
Ţi-am redecorat apusul şi răsăritul
şi dimineţile şi ploile din cer,
dar cu toate acestea
încă mai rătăcesc străin stingher
pe cărarea sufletului tau.

Pe drum de foc
gândul meu a rătăcit
întrebări, răspunsuri, vise
în van mi s-au risipit.

Vai, atâta vreme pierdută-n rătăciri.

Şi iar trecând o vreme
mi-am căutat uitarea,
şi linişte în gând.

Vai, atâtea gânduri s-au dus ca frunza-n vânt.

M-am regăsit pe mine,
aÅŸa cum aÅŸ fi vrut,
dar mai bătrân.

Vai, atât din mine care nu m-am avut.

Din visare în visare
gândul îmi găsi mirare,
chipul tău de nepătruns
îl găsii
drept în inimă ascuns.
Åži-am ÅŸtiut,
dorul tău de-nsingurare
sufletul cum îl mai doare.

Cad lacrimi reci
pe umbra aleilor triste,
în arşiţa verii am plecat
departe, spre stelele promise.

Am rătăcit, dar în zadar,
pe cerul nopţii tale pustiit
am regăsit doar un surâs amar.
Åži eram singur ÅŸi-n mine iar murea iubirea,
cădeam din vise solitar
şi mă găsi dezamăgirea.

Şi-n vara aia iar am plâns
şi-n umbra vântului fierbinte
m-am risipit ca un hoinar.

Tu de iubire iar ai râs.