Ceas târziu

File de jurnal (mai vechi)

Noaptea mută, putrezind a toamnă, m-a lăsat din nou în regăsiri dulci a unor vagi ecouri alegorice. O parte din mine este umbră iar cealaltă îngână un cântec trist al aşteptării şi fior de teamă.
Dacă ar fi un ceas să ticăie poate altfel secunda ar trece şi timpul nu ar mai lăsa umbre deşarte risipite în gânduri ce trec şi se uită pentru a nu şti că-mi aduc aminte. Dar aici e tablou pictat de mai demult de o mână fragilă ce nu a risipit culoare peste culoare, lasând contururi fixe şi prinse în detalii stridente. Îmi ţipă o umbră peste margini şi atunci ating cu un gest nefiresc un timp care e acelaşi de acum, dar cu o altă imagine de parfum persistent îmbracându-mi mirosul.
Mai las să crească o lumină în adânc, pentru a prelungi culoarea ştearsă a unei umbre în care mă topesc ca o ploaie trecătoare de vară, ca apoi să las ecoul rece, ninsoare peste gândul meu. În colţul de suflet nepătruns îmi urlă un câine de durerea singurătăţii – s-a prelins o lună plină peste o umbră în doi.
Rămân mai departe privind în tablou, o bătaie de aripă mă trezeşte din uitare. Mă uit mai departe, privesc în afară. În faţă un chip mă priveşte fix şi atunci nu mai ştiu unde e tabloul : înăuntru sau afară.

FacebookTwitterGoogle+MySpaceLinkedInShare

Leave a Reply